In 2002, Victoria – care a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti – a inceput să lucreze ca director de program la o fundaţie care iniţiase primul program de prevenţie a cancerului de san. Pentru că o parte din muncă presupunea şi contactul direct cu bolnavii, ea a fost de mai multe ori acasă la pacienţi. „Primul meu caz a fost unul tare complicat“, povesteşte ea. „Era o femeie de 41 de ani, cu mastectomie bilaterală şi trei copii, dintre care doi cu deficienţe. Mi s-a părut inuman să o las să moară acasă, de faţă cu familia ei.“ Pentru că era o pacientă pentru care nu mai rămăseseră multe de făcut, Victoria a inter- nat-o într-o clinică ce se ocupa de bolnavii de cancer în fază terminală. „Când m-a întrebat dacă o mai pot ajuta cu ceva, nu ştiu de unde am avut puterea să-i răspund: «Nu, nu mai pot face nimic». Ea a fost primul meu pacient şi, după ce a murit, m-am întrebat o vreme dacă pot lucra cu bolnavii de cancer.“

     La 56 de ani, Victoria are tonusul unei fete de 20 şi stăpânirea de sine a unui om trecut prin multe. Vorbeşte direct, fără să-i fie teamă de cuvinte şi fără să se ferească de cuvântul „cancer“, care îmi dă fiori în timpul interviului. Deşi era director de program la fundaţie, tot mai mulţi pacienţi o sunau să îi ceară ajutorul sau părerea. Aşa că a început să fie prezentă tot mai des pe coridoarele Institutului Oncologic. Uneori, ajungea la serviciu la 11, alteori la 14, iar când era o zi cu foarte mulţi pacienţi, stătea până seara. Medicii oncologi (unii dintre ei, nu toţi) au acceptat-o lângă ei şi, pentru că era pasionată, au început s-o înveţe procedura medicală. Victoria îi ajută şi pe ei, pentru că doctorii nu au timp să le explice pacienţilor pe înţelesul lor ce înseamnă diagnosticul primit. „De multe ori, la spital vin oameni de la ţară, cu şosete şi papuci din plastic, care mă aşteaptă la intrare pentru că au auzit că e cineva aici care o să vină şi-o să le explice ce trebuie să facă“, spune Victoria. „O întreabă pe vânzătoarea de la chioşcul de ziare şi ea le spune: «Ţi-o arătăm noi când vine». Iar pacientul mă aşteaptă cu un dosar în care văd că a făcut chimioterapie şi el mă întreabă: «Doamna doctor, dar eu nu am cancer, nu? Eu am făcut doar un tratament.» Şi eu îl întreb: «Dar ce ţi-a zis medicul tău de acolo de unde vii?». «Mi-a zis că am o boală».“
Pe lângă faptul că îi ajută pe pacienţi „să navigheze“ printre procedurile medicale, Victoria e uneori nevoită să se lupte cu sistemul şi cu tot felul de lucruri despre care preferă să nu vorbească. „Eu nu sunt conflictuală“, spune ea. „Doctorii fac ce pot cu posibilităţile pe care le au.“ În unele localităţi, nici măcar nu există medic oncolog, iar pacientul de multe ori nu are bani să se ducă în alt oraş. Alteori, ajung la Bucureşti, la Victoria, bolnavi care nu au primit un tratament corect. De multe ori, pacienţii Victoriei sunt oameni săraci, care nu îşi permit nici măcar un drum până la Bucureşti – atunci, asociaţia Victoriei, Amazonia, îi ajută să facă o biopsie sau alte analize pe care ei nu şi le permit.
In Romania, rata de supravieţuire a bolnavilor de cancer e mai mică decât în alte ţări europene, poate şi din cauza sărăciei şi a problemelor din sistemul medical. Iar asta îi face pe români să asocieze cancerul cu moartea. „Prin alte părţi, oamenii se duc la medic atunci când nu-i doare nimic şi depistează cancerul în stadiu incipient“, spune ea. „Când rata de supravieţuire creşte şi tu cunoşti oameni care au avut cancer şi au trăit, atunci ai mai multă încredere. Dar când tu ştii că vecina sau o rudă de-ale tale a murit de cancer, atunci te gindeşti că şi tu o să mori.“


     In 2008, Victoria a absolvit în SUA cursurile de navigaţie ale Profesorului Harold Freeman, un medic de culoare care a creat o şcoală pentru a-i ajuta pe pacienţii de culoare săraci. Însă ceea ce în România Victoria face singură, în SUA face o echipă întreagă. „Profesorul Freeman nu înţelegea cum de ştiu aşa de bine protocolul deşi nu sunt medic.“ Victoria s-a întors cu o diplomă recunoscută de navigator şi a continuat să facă ceea ce făcea deja. Între timp, a fost la mai multe cursuri şi congrese de medicină, a citit tratate, a stat pe lângă oncologi. Uneori, până şi medicii o cheamă ca să-i ceară o a doua opinie.
Până acum, a ghidat sute de pacienţi şi acestora li se adaugă, în fiecare an, încă 50-100. Toţi sunt trecuţi în agenda ei cu nume, diagnostic şi doctorul care-i îngrijeşte. Telefonul Victoriei sună încontinuu, iar ea le respinge apelul şi îi sună înapoi (pentru că ştie că mulţi pacienţi sunt săraci). Vorbeşte mai mult de 3 000 de minute pe lună. Cât am stat de vorbă la o cafea, cu reportofonul pornit, înregistrarea s-a oprit de 17 ori: numărul apelurilor de la pacienţi preluate de Victoria.
„Îmi provoacă o stare de bine faptul că pot ajuta pe cineva dintr-o zonă în care ajutorul în general e modest“, spune Victoria. „Cred că m-am convins că pot face munca asta abia după ce mi-am aranjat lucrurile vizavi de fenomenul «moarte». După ce mama a murit de cancer, m-am gândit că mi-a fost dat să trăiesc asta ca să înţeleg prin ce trec un bolnav şi familia lui.“ Victoria nu a avut o viaţă uşoară şi poate că lucrurile prin care a trecut au făcut-o să aibă empatie pentru oamenii aflaţi în suferinţă. „După o perioadă grea din viaţa ta, trebuie să apară acceptarea. Iar dacă mie mi-au trebuit şase ani ca să mă împac cu o mare durere, îţi dai seama cât le trebuie oamenilor ăstora să se împace cu teama că poate nu se vor vindeca niciodată?“

     La ora 8.30, când intrăm în spitalul Fundeni, pe Victoria o aşteaptă deja pe hol câţiva pacienţi veniţi la reevaluare. M., o femeie de vreo 60 de ani, însoţită de fiul ei, pare cea mai speriată. „Mă doare rău în partea stângă, de parcă m-ar strânge o gheară“, îi spune Victoriei. M. a fost operată de cancer la sân în urmă cu un an şi apoi a făcut chimioterapie şi radioterapie. Victoria o linişteşte şi îi spune că pot fi multe explicaţii – nu cele mai rele, la care se gândeşte pacienta – şi că trebuie să facă o tomografie şi s-o consulte oncologul. Printre bolnavii slabi, scheletici, cu pielea îngălbenită de chimioterapie, Victoria pare un ajutor venit din altă lume.
Unii o opresc să o întrebe ceva, iar Victoria le răspunde binevoitoare şi le spune o vorbă de încurajare. Holurile sunt pline de pacienţi care aşteaptă în faţa unui cabinet, fie că e vorba de şedinţele de chimioterapie, de analize de sânge sau de intervenţii chirurgicale. „Ce faceţi?“, îl întreabă Victoria pe un bătrân. „O mai duc“, îi răspunde el. Victoria râde şi îl asigură că o s-o mai ducă mult şi bine.

     M. intră la tomograf, iar noi ne întoarcem la recepţie, unde aşteaptă alţi pacienţi. Abia reuşesc să mă ţin de Victoria care coboară şi urcă scările cu o energie pe care nu-mi amintesc s-o fi avut nici în clasele primare. O firmă i-a montat Victoriei un pedometru şi rezultatul a fost că ea face zilnic între cinci şi şapte kilometri prin spital. Nu aş şti să refac de una singură traseul labirintic prin care am alergat pe urmele ei, printre feţe livide, coridoare înguste şi bolnavi dezorientaţi.
Victoria îi spune unui pacient care e singura farmacie din Bucureşti unde poate găsi medicamentele oncologice de care are nevoie. Altuia îi spune care sunt paşii pe care trebuie să-i facă acum, după ce a fost diagnosticat cu cancer. Unei fiice îi spune acele cuvinte de care are nevoie un om în situaţia ei şi o strânge de umăr: „O să găsim o soluţie“.
În cabinetul Victoriei aşteaptă M., pacienta care a făcut astăzi tomografia. Plecăm după rezultat, iar femeia aproape că o roagă pe Victoria când iese pe uşă: „Să îmi aduceţi veşti bune“. În cabinetul medicului, veştile nu sunt însă deloc bune. M. are nişte leziuni care, cel mai probabil, sunt metastaze. Mă uit la Victoria: „Tu o s-o anunţi?“. „Dacă nu fac eu asta, n-o să mai aibă încredere în mine“, îmi spune. Acolo, în cabinetul radiologului, Victoria nu mai zâmbeşte. Trage de timp, se uită pe ecranul acela alb-negru, din care nu înţeleg nimic, de parcă n-ar mai vrea să plece niciodată de acolo. Cum îi dai cuiva vestea asta?

     Ieşim şi în faţa uşii aşteaptă deja M. şi fiul ei. Nu mai aveau răbdare să stea în cabinet. „Veştile nu-s tocmai bune, au ieşit nişte leziuni şi s-ar putea să mai faci nişte serii de chimioterapie“, îi spune Victoria. „Acum mergem să luăm nişte sânge şi mâine faci o puncţie ca să vedem exact ce e acolo.“ M. începe să plângă. „Ei, hai, nu mai plânge, că ştii că asta mă termină. Găsim o soluţie, vedem mâine rezultatul puncţiei şi o să ne gândim ce facem mai departe.“ În faţa cabinetului îşi aşteaptă rândul mai multe femei. Plânsul lui M. nu miră pe nimeni. „Şi o să încep iar chimioterapia? O să-mi cadă iar părul? Eu nu mai rezist“, spune ea. Victoria se aşază în faţa ei, pe un scaun: „Cum să nu mai rezişti? Ia uită-te, toate femeile astea fac chimio. Ia spuneţi-mi, voi câte serii aţi făcut?“, întreabă Victoria cu voce tare. „Eu fac câte 10 serii în fiecare an“, răspunde o femeie. „Eu cred că nu e mare lucru să-ţi cadă părul, ăla creşte înapoi“, spune alta. Toate femeile astea, care au în comun aceeaşi boală, încep să o încurajeze pe M. Este aproape 15.00, iar eu mă simt sfârşită. Ieşim din spital şi urcăm în maşină. Victoria mai răspunde la două telefoane şi apoi îşi verifică toate apelurile primite astăzi. „Vreau să fiu sigură că nu am promis ceva cuiva şi apoi am uitat. Când eşti bolnav de cancer, e îngrozitor să aştepţi lângă telefon să te sune cineva care ţi-a promis ceva şi să nu primeşti acel telefon.“